A Christmas Story

I must say from the beginning that I am the kind of person who loses things. All kinds of things. I started as a child: dolls, sandwiches and chocolates, backpacks full of books, hats and scarves, gloves, all disappeared, to the bewilderment and desperation of my parents. When I grew up I continued to lose old and new clothes, books, shoes (yes, if Cindarella's story hadn't already been written, it would have had to be written for me), handbags and wallets, documents of all kinds.

I've often wondered what happened with the things I lost. 

I tried to imagine another girl wearing my cap with reindeers or finding the solution to the equation with two unknowns that remained unsolved in the notebook forgotten on the bus. In some cases I found out, like the time I lost my wallet and a few days later I noticed that someone had bought ten lawnmowers with my credit card.

I recently saw, on the last page of a magazine, a small ad inviting readers to spend a day in "the Valley of Lost Objects." At first, I thought it was a joke or an offer for a vacation, so I didn't pay much attention. A few days later, when I was about to throw away the magazine, I noticed the address written in small italics, slightly blurred by some coffee stains.

It was a small street in my neighborhood and this aroused my curiosity. So one morning I stopped there. It looked like an ordinary place that I had passed alongside many times without noticing. I hesitated for a while in front of the door, but eventually I turned the doorknob and entered. I thought I would find someone to shed some light on this mystery. But nobody was waiting for me inside, so I went along a dim corridor, then another one, I moved half-heartedly through dark and increasingly-frozen halls, I went down and climbed up narrow stairs, wondering whether I had written the wrong address and gotten lost. In the end I arrived at another door and read the note on it: "the Valley of Lost Objects." There were also some pretty long and unclear instructions, saying that visitors could choose what they want from the valley. Something lost or something they dreamt about.

I had no patience to read to the end and I opened the door. I blinked at the light outside, where the December sun was enfolding everything in a white, cold mist. I took some hesitant steps, passing alongside mountains of buttons of all sizes and colors. As I continued, I left behind forests of umbrellas, hills of unmatched earrings, bracelets and rings of all kinds, other heaps with various nuts and bolts, nails, pens and pencils. There were many other items that you would never even know that you had lost.

Then I arrived at a place where several alleys met and I no longer knew which way to take. There were narrow paths lined with piles of shoes, some mismatched, some new and beautiful, put in boxes. I could have stopped to pick some, but curiosity urged me on, so I took a perpendicular path and came upon a place filled with bicycles. Farther ahead I saw plains full of cars, some old, worn or broken, some new luring you with bright paint silver chrome. I went down a random alley and I found myself in a huge meadow, crossed by long rows of shelves with books in all languages. Literature and manuals, diaries, cookbooks, atlases.

I went on farther, among every kind of things you could imagine, things long forgotten or missing, new things that you wouldn't even know had been invented. There was a blank silence in the valley of lost objects and I could only hear the echo of my footsteps. If they had a voice, none of these objects would have been here. But here they stood in piles or stacked on shelves, along the alleys, silently waiting to be picked by someone, sometime. To get back into the wide world, to resume a natural existence with people and for them. Because once the things are lost, they cease to belong to anyone.

Eventually I started going slower and slower, weary of my solitude among so many objects. I had already seen things that I wanted, which I could have taken and left. But something prevented me from doing this and I kept going along different alleys, among things that interested me less and less. Only later did I realize that I wanted to meet someone; it seemed strange and unearthly to be alone in such a place. Maybe somebody else is wandering here like me, I thought. So I went up on a stack of wood neatly arranged to be put on a fire and I looked into the distance. And I flinched, because I saw something red moving in an out-of-the-way alley. I went down quickly and rushed in that direction, but had to stop at every crossroad, unsure which way to take. I later found a tall ladder against a wall, I climbed up and, from there, again I saw the red silhouette. It seemed to be an old man in a red frock and a red hanging cap with a white tassel. He had a large bag in which he was stuffing all kinds of things from the alleys.

Hey! I cried, it's Santa! It's Santa Claus!

I started again to run after him, but no matter how I tried, he was always faster than me. I could not get to him.

But I was happy, so happy, because I had found the answer to my question and I was not sorry any more for all the things I had lost over time. They were in good hands.

Before leaving the valley, from a stack of clothes, I took a small cap with reindeers that reminded me of the one I had lost years ago. And while I was rushing to the exit, I smiled at the thought that in a few days Christmas would be here.

And Santa Claus, too.

(AV - december 2015)

 For the Romanian version here

Poveste de Crăciun

Trebuie să spun de la început că sunt genul de persoană care pierde lucruri. Orice fel de lucruri. Am început de mică: păpuși, sandvișuri și ciocolate, ghiozdane cu cărți, căciuli și fulare, mănuși, toate dispăreau fără urmă spre nedumerirea și disperarea părinților. Când am crescut am continuat să pierd haine vechi și noi, cărți, pantofi (dacă Cenușăreasa n-ar fi deja scrisă, ar fi trebuit să fie scrisă pentru mine), genți și portofele, acte de tot felul.

M-am întrebat adesea ce se întâmplă cu lucrurile pierdute. Am încercat să-mi imaginez o altă fetiță purtând căciulița mea cu reni sau găsind soluția la ecuația cu două necunoscute rămasă nerezolvată în caietul uitat în autobuz. În unele cazuri am aflat, ca atunci când am pierdut portofelul și, peste câteva zile, am constatat că cineva și-a cumpărat zece mașini de tuns iarba cu cardul meu.

De curând am văzut pe ultima pagină a unei reviste un mic anunț care invita cititorii să petreacă o zi în „Valea obiectelor pierdute”. Întâi am crezut că e o glumă sau poate o ofertă de vacanță, așa că nu i-am dat atenție. Abia peste câteva zile, când mă pregăteam să arunc revista, am remarcat adresa scrisă cu litere italice, puțin neclare din cauza petei de cafea de deasupra.

Era pe o stradă mică la mine în cartier și asta mi-a stârnit curiozitatea, așa că într-o dimineață m-am oprit acolo. Părea un loc obișnuit, pe lângă care trecusem de atâtea ori fără să-l observ. Am ezitat un timp în fața ușii, dar în final apoi am apăsat pe clanță și am intrat. Credeam că înăuntru o să fie cineva care să-mi lămurească misterul. Însă nu mă aștepta nimeni. Am dat doar de un hol întunecos, apoi altul, am înaintat prin semi-întuneric pe culoare din ce în ce mai îngheţate, am coborât și urcat scări înguste, întrebându-mă dacă nu cumva am notat greșit adresa și rătăcesc aiurea. Într-un târziu am ajuns în fața unei uși pe care scria: „Valea obiectelor pierdute”. Erau și niște instrucțiuni cam lungi și neclare, care spuneau că fiecare poate alege ce vrea. Ceva ce au pierdut sau ceva ce au visat.

N-am avut răbdare să le citesc până la capăt și am deschis ușa. Am clipit de la lumina de afară, unde soarele de decembrie albea totul cu străluciri reci. Mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc și am înaintat cu paşi şovăitori. Am trecut de munţii de nasturi de toate mărimile şi culorile, am lăsat în urmă pădurile de umbrele, dealurile de cercei desprecheaţi, inele, brăţări de tot felul. Alţi munţi cu felurite şuruburi şi piuliţe, cuie, pixuri şi creioane. Și alte obiecte de care nici nu-ți dai seama vreodată că le-ai pierdut.

Apoi drumurile s-au ramificat și eu nu mai știam pe unde s-o iau. În față poteci înguste, mărginite de mormane de pantofi, unii desperecheaţi, alţii noi şi frumoşi, aşezaţi în cutii. Aș fi putut să mă opresc și să aleg ceva, dar curiozitatea mă îndemna mai departe, așa că am luat-o pe o potecă perpendiculară şi am ajuns într-un loc plin cu biciclete. Mai încolo se vedeau câmpuri întregi cu maşini, unele vechi, uzate sau accidentate, altele noi, care te ademeneau cu vopseaua strălucitoare şi cromurile argintii.

Am mers pe o alee la întâmplare şi am nimerit într-o poiană imensă, brăzdată de șiruri lungi de rafturi cu cărţi în toate limbile. Cărţi de literatură, manuale, agende, cărţi de bucate, atlase.

Am mers mai departe, tot mai departe, printre toate lucrurile pe care ţi le puteai imagina, lucruri uitate sau dispărute de mult, lucruri noi de care nici nu ştiam că s-au inventat. Era o linişte deplină în valea obiectelor pierdute, nu se auzea decât ecoul paşilor mei. Dacă ar fi avut voce, toate obiectele astea nu ar fi ajuns aici. Dar aşa stăteau în mormane sau pe rafturi, pe marginea străzilor, stăteau în tăcere aşteptând să le aleagă cineva, cândva. Să ajungă din nou în lumea largă, să-şi reia existenţa firească alături de oameni şi pentru ei. Fiindcă lucrurile odată pierdute, au încetat să mai fie ale cuiva.

Treptat am început să merg tot mai încet, apăsată de singurătatea mea printre atâtea obiecte. Văzusem deja lucruri pe care le dorisem sau le doream încă, pe care aș fi putut să le iau și să plec. Dar ceva mă împiedica să fac asta și continuam să merg pe alte și alte alei, printre lucruri care mă interesau tot mai puțin. Abia într-un târziu mi-am dat seama că doream să întâlnesc pe cineva, mi se părea straniu să fiu singură într-un asemenea loc. Poate mai sunt oameni care rătăcesc pe aici la fel ca mine, m-am gândit. M-am suit atunci pe o stivă de lemne rânduite frumos pentru a fi puse pe foc și m-am uitat în zare. Și am tresărit, fiindcă mi s-a părut că văd ceva roșu mișcându-se pe o alee îndepărtată. Am coborât repede și am luat-o la goană în direcția aceea, dar la fiecare bifurcare de alei mă opream, neștiind pe unde s-o iau. Am găsit mai încolo o scară înaltă rezemată de un zid, m-am suit pe ea și, de acolo, am văzut iar silueta roșie. Avea o haină largă și o căciulă roșie cu ciucure alb. Și un sac mare în care îndesa tot felul de lucruri pe care le aduna de pe marginea aleilor.

Hei! Am strigat, e Moș Crăciun! E Moș Crăciun!

Am vrut să alerg după el, dar, oricât am încercat, n-am reușit să-l ajung. Mergea mereu mai repede ca mine.

Dar eram bucuroasă, foarte bucuroasă. Aflasem răspunsul la întrebarea mea și nu-mi mai părea rău de toate lucrurile pe care le pierdusem de-a lungul timpului. Erau pe mâini bune.

Înainte să plec, am luat dintr-un morman de haine de la marginea unei alei o căciuliță cu reni care semăna puțin cu cea pierdută de mine cu ani în urmă. Și, în timp ce mă grăbeam spre ieșire, am zâmbit la gândul că în câteva zile vine Crăciunul.

Și Moș Crăciun.

(AV -  decembrie 2015, povestire prelucrată pentru o petrecere de Crăciun)

versiunea în limba engleză aici

Un an de felii de lămâie

Facebook tocmai mi-a amintit că acum un an primeam răspunsul de la Editura Polirom și „Feliile de lămâie” porneau pe drumul spre publicare. A urmat un an atât de amestecat încât mi-e greu să vorbesc despre el, bucuria de a putea ține cartea în mână s-a amestecat cu tristeți de tot felul (și o să spun aici doar că de curând am pierdut doi prieteni dragi).

Am tot scris aici pe blog despre nașterea cărții și despre lansări, despre cronici și tot felul de evenimente (se regăsesc pe blog sub tag-ul Felii de lămâie). Acum, că a trecut un an de la acel moment de bucurie, poate ar trebui să privesc în urmă cu puțină detașare și să văd ce mi-a adus cu adevărat acest an:

Mi-a adus cititori, nu atât de mulți câți mi-am dorit, dar numărul a fost compensat de căldura cu care mulți dintre ei (unii complet necunoscuți) mi-au împărtășit impresiile lor despre carte, despre personaje, felul cum unele întâmplări i-au emoționat sau amuzat, cum s-au regăsit în ele. Cred că asta a fost de fapt cea mai mare bucurie a mea legată de carte.

Mi-a adus cronici (bune și rele), invitații la evenimente, emisiuni la radio și interviuri. M-am bucurat să cunosc oameni care scriu cărți, care scriu despre cărți, care ajută cărțile să ajungă la cititori.  Și, chiar dacă nu este în firea mea să aleg lumina reflectoarelor, o perioadă am căutat-o, din dorința și speranța că așa „Feliile de lămâie” vor ajunge la cât mai mulți cititori. Prima jumătate a anului a fost atât de aglomerată, dacă e să mă gândesc că toate astea se suprapuneau peste un job full-time și peste responsabilități de familie, încât aproape am pierdut din vedere că toată agitația a pornit de la scris. Pentru care nu mai aveam deloc timp. Așa că am hotărât să fac un pas înapoi și să mă întorc la poveștile mele.

Dar îmi doresc în continuare ca „Feliile de lămâie” să ajungă la alți și alți cititori.

Nu prea am mai văzut cartea prin librării, și, chiar dacă o fi, e pitită mult prea bine, atât de bine că nu are nicio șansă să fie descoperită din întâmplare de un cititor, care să pună mâna pe ea, să o răsfoiască și să se hotărască apoi să o cumpere. Dar se poate comanda de pe net, de pe site-ul Editurii Polirom aici sau de pe Libris (cu transport gratuit) aici.

„Feliile de lămâie” își așteaptă încă cititorii. Ajutați-le cu un share.

(AV - 28 noiembrie 2015)

Ce s-a mai zis despre „Felii de lămâie”

N-am mai adunat de mult cronicile și recenziile la „Felii de lămâie” și m-am gândit că e un moment bun acum, când afară plouă ca în noiembrie, eu stau acasă răcită bocnă și mă tratez cu un ceai cu lămâie.

Au trecut mai bine de opt luni de la apariția cărții, între timp site-ul Polirom arată că mai are doar ultimele exemplare, pe site-ul Elefant s-a epuizat, dar încă se mai găsește în librării. În perioada asta am primit multe semnale de la cititori, au apărut cronici în reviste, s-a scris despre ea pe bloguri de lectură, s-a vorbit la televizor și la radio.

Adică:

Pe site-ul Bookaholic recenzia Laurei CÂLȚEA, o găsiți integral aici.

„Scriitură frumoasă și îngrijită, într-un stil matur, pe deplin format, fără sincope, personaje reușite, o foarte bună analiză a complicatelor relații între oameni (fie că e vorba de cupluri, de relații de familie, de cunoștințe vechi sau întâmplătoare), o punte necesară între lumea de dinainte și lumea de după decembrie ’89, nu falia oglindită până acum în filme și cărți, ci continuitatea dintre cele două lumi (și cu bune și cu rele: amintiri recuperate, frustrări înăbușite, existențe frânte și veleități de proaspăt îmbogățiți, himera Occidentului și a vieții de dincolo, care încă ne bântuie), Felii de lămâie e o minunată cură de literatură bună, care ar trebui luată în doze mici și cu pauze pentru reflecție între povestiri.”

Dan C. MIHAILESCU a prezentat cartea la ProTV la emisiunea „Omul care aduce cartea”, înregistrarea aici. „Un volum amărui, de o feminitate incomodă.”

George NEAGOE, iulie 2015, in Apostrof nr. 7(302), articolul integral aici. „Felii de lamiie (Ed. Polirom, 2015) este prima carte semnata de Anca Vieru. Postari pe site-ul personal –http://ancadevieru.blogspot.ro – au anuntat debutul matur, dezinhibat, netributar. Cuvintele sunt dispuse in structuri cu dobinda. Naturaletea livrescului recupereaza trasaturi de la Mircea Nedelciu si de la Florin Manolescu. Tehnica de lucru o apropie de munca zetarilor. Anca Vieru a intrat deja in categoria meseriasilor literaturii. Prozele nu-si tradeaza retetele. Neindoielnic, a contat si formatia realista a autoarei. Stilul asezat provine, printre altele, dintr-o dibacie matematica (ars combinatoria). Volumul functioneaza ca un joc de strategie. Protagonist e cititorul, chemat sa adune indicii. Dar nu va fi obligat sa dea peste talisman. Se va descurca. [...] E o dragoste caragialiana in Felii de lamiie. Anca Vieru scrie despre oraseni suciti, corporatisti bezmetici, copii agitati de mediile virtuale si babe impulsive. Prozatoarea transmite, mutatis mutandis, seninatatea emanata de Fanus Neagu, Nicolae Velea si D. R. Popescu, in jurul lui 1960, cind scriau despre adevarata lume din jurul lor.” Adrian G. ROMILA, iunie 2015, in Luceafarul de dimineata nr. 6, cronica integrală aici. „Feliile prozastice se asaza una linga alta, desprinse din acelasi intreg, dar fiecare cu aroma si textura ei unica, fiecare cu surprizele si cu adresantul ei imaginar. Asistam la instantanee de viata autohtona, surprinse, ca-ntr-un insectar, de boldul hotarit al unei viziuni unice. Foarte promitatoare, ca debut, Felii de lamiie e o carte care confirma valoarea prozei de data recenta si, totodata, talentul scriitoarei.” Calin CRACIUN, 23 mai 2015, in Vatra, cronica integrală (mai puțin favorabilă) aici. „Scriitura e mereu fluida, marcata de o oralitate care n-are nimic de-a face cu obscenitatea gratuita si fortata a unor contemporani in voga, fiind cantonata intr-o decenta deloc nefireasca, nicidecum suparatoare sau anacronica. Starile resimtite pe parcursul lecturii sint de asemeni complexe si subtil construite. Tristetea, ironia fina, comicul, nelinistea sau temerea, pe alocuri grotescul sint imbinate in subiecte ce fotografiaza in general scene orasenesti, de la bloc, fie el din vremea comunista sau corporatista.” LuciaT pe blogul Terorism de cititoare, o recenzie care m-a bucurat tare, tare mult, aici. „Proză scurtă, debut. E citită şi discutată (sunt deja multe recenzii, cel puţin pe net). Merită şi nu era chiar de la sine înţeles – autoarea nu era cunoscută (eu n-auzisem de ea, poate alţii o ştiau deja, dar eu nu) şi nu e din vreo tânără generaţie cu vreun program cool. Nu ştiu cum de s-au adunat atâtea recenzii la un debut de proză scurtă al unei autoare necunoscute, dar asta arată mai ales ce foame năprasnică avem, noi, cititorii, de cărţi citibile, pur şi simplu citibile. Asta e prima calitate a cărţii, una evidentă, săritoare în ochi: o citeşti fără să te chinuieşti, fără să dai ochii peste cap de exasperare, fără sentimente patriotice (gen da, e cam enervantă pe ici, pe colo, da’ hai să strângem din dinţi şi să trecem peste asta, pentru că e frumos şi nobil să susţinem literatura română). Şi bine scrisă, măcar onorabilă din punctul ăsta de vedere. Nici prea sus, nici prea jos, nici pretenţioasă şi experimentală, nici de consum rapid. Nici nu dispreţuieşte mici trucuri simpatice de atras cititorii (finaluri în poantă, umor de tranziţie, ştiţi voi de care, de ăla cu administratorul de bloc, amoruri un pic romanţioase, referinţe pop foarte fresh, inclusiv Rihanna etc.), nici nu face compromisuri jenante. De citit. Şi sper că urmează un roman!”

Andreea Iulia TOMA pe BookHub, recenzia o găsiți aici.

„Privit în ansamblul său, volumul de povestiri pare un mozaic ce își culege omogenitatea din diversitatea elementelor sale – stilurile diferite, subiectele inedite, perspectivele, personajele. Liantul lor pare a fi senzația ce te însoțește pe tot parcursul lecturii – acel gust dulce-amărui de care pomeneam. Adeseori ți-ai dori să afli mai mult, ce-a fost de fapt, ce-a urmat după, cum s-au rezolvat toate.”

Laura APETROIE, pe Bookcaffe, recenzia o găsiți aici.

„Felii de lamiie  – o limonada dulce-acrisoara, foarte rece. Asta este, in mare, parerea mea. Asta mi-a fost senzatia pe tot parcursul lecturii.  Asa am simtit aceasta carte. Exact asa am savurat-o, asa cum m-as delecta cu o limonada delicioasa, pe malul marii.  M-am bucurat de savoarea ei, de gustul ei. Cind mai dulce, cind mai acrisoara, dar mereu gata sa ma ia pe nepregatite, sa ma surprinda si sa ma incinte la maxim.”

Ultima pe care o să o menționez este de la o cititoare și blogăriță foarte tânără, Yuki Black, recenzia este aici. Vă invit s-o citiți și să-i răsfoiți blogul.

Cred că mai sunt și altele, sper să mai apară altele, așa că o să mai fac update la postarea asta. 

Și înainte de final, un interviu pe care mi l-a luat Constantin PIȘTEA pentru BookHub, aici.

Și acum mă întorc la feliile de lămâie din ceai :)


Update 1: postarea anterioară cu primele recenzii o găsiți aici.

Despre „Lectura de joi” și încă ceva

A fost căldură mare în penultima zi de iulie, zi care a dat startul „Lecturilor de joi” în „Grădina de citit” a Bibliotecii Metropolitane București (BMB).

Asta pentru că începând cu 30 iulie 2015, în fiecare joi, de la ora 19.00, timp de 10 ediții, agenția AdLittera organizează „Lectura de Joi” în sediul central al BMB în cadrul programului „Cultura pentru toți”.

M-am bucurat să fiu invitată la prima lectură, unde am participat cu două povestiri din „Felii de lămâie”, alături de Florin Iaru și Cristina Andrei, cu Eli Bădică moderator și Cristian Burcovschi organizator.

Era atât de cald că am fost gata-gata să citesc „Zi liberă”, care are acțiunea iarna pe zăpadă, însă până la urmă am ales alte două povestiri: „Ochiul de iepure”  și „Numărul apelat este nealocat”, aceasta din urmă pentru că se potrivea de minune cu romanul Cristinei Andrei „Abonatul nu poate fi contactat”. Florin Iaru a citit din volumul „Povestiri cu final schimbat”, dar și câteva texte noi, absolut savuroase, iar Cristina Andrei fragmente din romanul ei (care m-au convins să-l citesc J). Eli Bădică ne-a mai pus câteva întrebări, noi am răspuns, am avut prilejul să cunosc persoane noi, pe care le știam doar de pe Facebook.

A fost o atmosferă plăcută și relaxată, cu un public nesperat pentru o zi în care mai degrabă te-ai fi ascuns la aer condiționat decât să stai afară pe terasă.

P.S. Aș fi putut să închei aici postarea, într-o notă optimistă. Am văzut însă niște comentarii pe Facebook și în blogosferă, cum că noi, cei trei autori prezenți acolo, am spus că ne-am apucat de proză oarecum din întâmplare și ne-a ieșit, iar asta aruncă în derizoriu literatura și scrisul.

Eu văd altfel lucrurile. E adevărat că m-am apucat de scris târziu și venind din cu totul alt domeniu decât cel literar și de aceea, la fiecare interviu, când am fost întrebată cum de m-am apucat de scris, am răspuns mereu altceva. Pentru că, mai degrabă decât un moment clar în care să zic: „vreau să scriu”, au existat multe lucruri, mărunte sau nu, care m-au condus pe drumul ăsta. Cărți care m-au marcat, alte cărți care m-au făcut să visez cu ochii deschiși, întâlniri cu anumiți oameni, întrebări, gânduri. Toate astea s-au cristalizat la un moment dat și atunci am început să scriu. Poate fi considerată asta o întâmplare? Depinde cum privești. Dacă faci parte dintre cei care au știut de foarte mici că vor să scrie, poate fi considerată o întâmplare. Dar eu nu văd lucrurile așa. Pentru mine nu a fost o întâmplare.

Și acum să repet și aici ce am zis joi la întrebarea lui Eli. Ideea era aceeași, că mi-am dat seama de dorința mea de a scrie acum vreo șase-șapte ani, dar privind în urmă văd alte întâmplări-discuții-cărți mult mai vechi, care m-au condus la acel moment. Și ca să dau un exemplu am povestit un final de carte citită cu mult timp în urmă („Clubul putregaiurilor” de Jonathan Coe), care mi-a deschis un fel de ușă către bucătăria unui scriitor. Finalul m-a dus cu gândul la ceea ce în matematică se numește „artificiu de calcul”. Pentru că autorul a vrut să ne arate ce se întâmplă mai departe, în viitor, fără să ne spună exact. Mai jos este o poză cu pagina respectivă din carte, pentru cei care vor să se lămurească.

Și ca să închei, aș vrea să spun, nu neapărat în legătură cu evenimentul de joi, că multe lucruri care au schimbat lumea au fost făcute sau descoperite din întâmplare. Nu cred că asta le face derizorii. 

(AV - 1 august 2015)

Ploaie și felii de lămâie la Brașov

Lansarea de la Brașov a fost cu ploaie și frig, dar în librăria Humanitas nu s-a simțit asta. Au fost zâmbete și voie bună, am băut ceai fierbinte cu lămâie, iar la începutul lansării se auzea în surdină melodia „Lemon Tree” a celor de la Fools Garden.

Petronela Rotar și Mihail Vakulovski au vorbit tare frumos despre carte, cu ocazia asta am aflat povestirile lor preferate din volum: „Zâni și Iubi” i-a plăcut Petronelei și „Din Veneția cu drag” lui Mihail; aceasta din urmă va apărea, de altfel, în numărul viitor al revistei Tiuk!

Anca Zaharia a citit poezii din volumul ei care va apărea în toamnă și eu am citit iar din „Tanța recită Luceafărul”.

Am și câteva filmulețe făcute de Adrian, dar n-am reușit să încarc decât unul  - laptopul meu este din ce în ce mai des în grevă de internet, cred că-mi dă semnale că trebuie să mă reîntorc serios la scris :)

Și câteva poze, ca să se vadă ce corelare perfectă a fost între noi: Petronela cu ghetele galbene după care am tânjit eu toată iarna, Anca Zaharia în pulover galben, iar eu cu bluza cu lămâi :)

Și în încheiere, cu toate mulțumirile mele invitaților și echipei de la Librăria Humanitas, melodia celor de la Fools Garden:

(AV - iulie 2015)

„Feliile de lămâie” vin la Brașov

Brașovenii și cei care au drum prin Brașov sunt invitați la  prezentarea cărții „Felii de lămâie”,  cu sesiune de autografe, lectură, surprize :)

Unde: Librăria Humanitas din Piața Sfatului
Când: Vineri 26 iunie la ora 18:00

Vor participa Mihail Vakulovski, Anca Zaharia (care va citi din volumul ei de poezii aflat la tipar) și Petronela Rotar, pe care nu am cunoscut-o încă, deși îi citesc de mult timp blogul.

Mă bucur de două ori să vin la Brașov cu „Feliile de lămâie”. O dată fiindcă este orașul cel mai drag mie, orașul în care îmi petreceam vacanțele la bunici și pe vremuri îi știam toate străduțele și colțișoarele.

Și în al doilea rând, mă bucur să particip la un CenaKLUb Tiuk!, mai ales că povestirea Felii de lămâie, care dă titlul volumului, a apărut acum vreo doi ani în revista Tiuk!.

Vă aștept cu drag!

AV - iunie 2015

L'esprit de l'escalier (sau primul meu Bookfest ca autor)

S-a încheiat Bookfestul și am mai clădit două turnulețe de cărți care așteaptă să fie citite, s-a încheiat și lansarea „Feliilor de lămâie”, așa că e momentul să pun câteva poze și să zic cum a fost.

Nu știu cum a părut celor de față, pentru mine a fost emoționant, cu un Florin Iaru plin de vervă (o să-l vedeți în prima dintre înregistrările de mai jos), cu Luminița Corneanu căreia îi așteptam cuvintele cu îngrijorare (și din păcate doar puțin din ceea ce a zis se poate asculta pe a doua înregistrare, cred că Adrian tocmai luase o mică pauză), cu prima mea întâlnire cu Lucian Dan Teodorovici, pe care-l știam doar de la telefon și pe care abia așteptam să-l cunosc.

Cât despre speech-ul meu (tot în înregistrarea a doua), este o ilustrare perfectă a ceea ce francezii numesc „l'esprit de l'escalier”, când se referă la cuvintele și replicile alea grozave care-ți vin în minte după ce ai plecat, ai închis ușa și cobori pe scări. Fiindcă eu îmi închipuisem că voi scăpa doar citind câteva pagini din carte, dar n-a fost așa și, în vârtejul ăla de emoții, a trebuit să improvizez în funcție de ce au spus cei dinaintea mea. Și abia pe urmă mi-am dat seama câte lucruri aș mai fi vrut să spun sau măcar să le spun mai frumos.

Și o poză cu câștigătoarea lămâiului

 Aici sunt cele două înregistrări (făcute cu telefonul pe lung, deci scuzați calitatea).

În încheiere țin să le mulțumesc invitaților, Luminița Corneanu, Florin Iaru și Lucian Dan Teodorovici, care au vorbit atât de frumos despre carte, încât m-ar fi convins și pe mine J

Și bineînțeles, organizatoarelor, Ana-Maria Tăbârcă și Claudia Fitcoschi, pe care am reușit în sfârșit să le cunosc.

Și încă o poză, tot pe post de mulțumire ;)

(AV - mai 2015)

Lansare „Felii de lămâie” la Bookfest 2015

„Feliile de lămâie” vă așteaptă la standul Editurii Polirom de la Bookfest - Salonul Internațional de Carte București 2015 (Pavilionul C2, Romexpo).

Lansarea va fi sâmbătă 23 mai la ora 17:30. Vor vorbi despre carte Luminița Corneanu, Eli Bădică și Florin Iaru. Moderator Lucian Dan Teodorovici.

Și ca să nu fie intimidate de asistență, feliile de lămâie vor sta la umbra unui mic copăcel (lămâi, bineînțeles) care va merge, după tragerea la sorți de la sfârșitul lansării, la unul dintre cumpărătorii cărții. Priviți numai cât de frumos este, iar lămâile nu sunt legate cu sfoară, garantez :)

Programul general al evenimentelor de la Bookfest este aici. 

Programul evenimentelor Polirom și Cartea Românească la Bookfest aici.

Plăceri administrative

Azi, că tot ne-am întors mai devreme din concediu și aveam o zi liberă, am zis să rezolvăm tot felul de probleme mai mult sau mai puțin administrative.

Adică:

Eu am petrecut 65 de minute la clinica Regina Maria așteptând să fac niște analize de rutină (nemâncată și fără cafea - deci gata să mușc). Aici este singurul sediu RM unde nu se fac programări, mi-a spus domnișoara indiferentă de la recepție. De ce, am întrebat eu. A dat din umeri și mi-a zis ce număr de ordine am. Și că am de așteptat cam o oră (a apreciat bine, nimic de zis). Așa e mereu, mi-a zis o doamnă de la coadă. De unde să știu că era mai bine să mă programez în celălalt capăt al Bucureștiului și să-mi petrec ora respectivă în trafic. Am încercat să conving lumea de la coadă să facă reclamație, în fond e clinică privată unde plătești o grămadă de bani pe abonament sau pe serviciile medicale, dar a fost apatie totală. Probabil nimeni în afară de mine nu a făcut. 

În timpul ăsta Adrian a făcut piața, a mers la poștă (asta nu era planificat, dar în lipsa noastră apăruseră două bilețele din alea drăgălașe în cutia poștală) și chiar a reușit să ia plicul respectiv. Bine, să nu credeți că deodată poșta română a început să funcționeze perfect. Cred că a fost el norocos, fiindcă s-a deschis un ghișeu separat pentru cei care aveau de ridicat chestii care nu erau de la ANAF. La celelalte ghișee se înghesuia o mulțime dezorganizată și nedumerită care flutura bilețele pe care scria ANAF. Un domn mai în vârsta se mira că e pe numele fetei lui care a plecat din România acum 22 de ani. Cei de la coadă l-au sfătuit să nu ia plicul, dar se pare că el a rămas.

După episodul cu poșta Adrian s-a dus plin de speranță să facă cerere de pașaport. La noi în cartier, unde auzise că nu se stă la coadă și totul merge repede. Cu cravata în buzunar (J) s-a apropiat doar de sediu și a constatat că poșta era o amintire plăcută. Coada dădea pe afară de oameni cu hârțoage în mâini. Așa că a renunțat la pașaport gândindu-se că ne-au mai rămas destule cetăți nevizitate prin Ardeal.

(AV - mai 2015)

Leapșa cu poezii pe Facebook

Săptămâna asta Facebook-ul a fost împânzit cu poezii (sau cel puțin așa s-a văzut pe wall-ul meu) dintr-o leapșă care s-a propagat și s-a multiplicat, fiecare lepșuit și-a pus cinci poezii preferate pe FB timp de cinci zile și a dat leapșa mai departe.

La provocarea lui Florin Iaru am pornit și eu să aleg cele cinci poezii, am scos un teanc de cărți de poezie din bibliotecă, am mai căutat și pe net, per total am citit sau recitit o mulțime de poezii și în fiecare zi m-am hotărât tot mai greu ce să aleg și să postez, cu regretul că am lăsat deoparte atâția poeți și atâtea poezii.

De fapt nu chiar în fiecare zi, pentru că pe prima și pe ultima le-am știut de la început, sunt două poezii care au avut, fiecare în felul ei, o influență mare-mare asupra mea. (detaliile la sfârșitul postării, pentru curioși).

Deci poeziile au fost:

Ziua întâi, John Berryman, „Cântece vis: 29” (traducere de Radu Vancu)

Zăcea cândva o chestie pe inima lui Henry
atât de grea, că de-ar fi avut o sută de ani
& peste, & plângând, fără somn, în tot timpu-ăla
Henry nu s-ar fi putut face bine.
Începe iar mereu în urechile lui Henry
mica tuse undeva, un miros, un clinchet.

Şi mai e un lucru pe care-l are în minte
ca un chip sienez grav de pe care o mie de ani
n-ar reuşi să şteargă reproşul profilat în tăcere. Oribil,
cu ochii deschişi, aşteaptă, orb.
Toate clopotele spun: prea târziu. Asta nu-i pentru lacrimi;
gândind.

Însă niciodată n-a curmat Henry, cum credea c-o să curme,
viaţa cuiva ca apoi s-o taie în bucăţi
şi să le ascundă unde puteau fi găsite.
Ştie: i-a numărat pe toţi, & nimeni nu lipseşte.
Deseori îi socoteşte, în zori, pe toţi.
Nimeni nu lipseşte niciodată.

*          *

Ziua a doua, Virgil Mazilescu, „coline verzi” (din vol. Va fi liniște va fi seară)

în stânga am cuvintele în dreapta puterea

să fie doar a mea să fie doar o târfă pieptănându-se

cu lungi mișcări la lumina stelelor să fie câteodată și mamă

„nu te gândi la amănunte dragule”

dar nu te mai gândi la amănunte dragule

nu te gândi nici la scheunatul inimii pe vreme de ploaie

nu te gândi la rotițele desprinse din mecanismul ancestral

și pleacă departe departe cât mielul este într-adevăr fiul mielului

departe printre coline verzi și gospodării în floare

pleacă și lasă-mă într-un urlet într-o pace fără margini

nu te gândi la scheunatul inimii pe vreme de ploaie

în stânga tu ai cuvintele în dreapta puterea

*          *

Ziua a treia, Konstantinos Kavafis (Constantine P. Cavafy), „Soarele de după amiază”

(am ales varianta pe care Lawrence Durrell a pus-o în notele de la finalul „tetralogiei Alexandria”, traducere liberă după Kavafis, apoi tradusă din engleză în română de Antoaneta Ralian)

Această mică încăpere, cît o cunosc de bine!

Acum au închiriat-o, ca și pe cea de alături

Pentru-ntreprinderi comerciale; întreaga casă

Au înghițit-o birourile de afaceri,

Companii, agenții de vapoare...

Ah, cît mi-e de familiară micuța încăpere!

Cîndva, aici lîngă ușă, era o canapea,

La picioarele ei, covorul turcesc,

Exact pe locul ăsta. Și acolo etajera

Cu două vaze galbene; la dreapta lor...

Nu! Stai puțin! În fața lor (Doamne, cum trece timpul!)

Dulapul ponosit și oglinda rotundă.

Și aici, în mijloc, masa,

La care se așeza și scria.

În jurul ei, trei scaune de pai.

Cîți ani trecut-au de atunci... Și-aici, lăngă fereastră,

Patul ce ne-a adăpostit atât de des iubirea.

Pe undeva mai viețuiesc poate

Acele lucruri vechi.

Da, lîngă fereastră, patul.

Soarele de după-amiază se cățăra în el.

Ne-am despărțit, la ora patru, într-o după-amiază;

Doar pentru-o săptămînă; era o după-amiază însorită,

Și niciodată nu aș fi crezut

Că șapte zile vor dura o viață-ntreagă.

*          *

Ziua a patra, Wislawa Szymborska, „Bunătatea orbilor” (traducere de Doru Cosmin Radu)

Poetul îşi citeşte versurile în faţa orbilor.
N-ar fi crezut că o să-i fie atît de greu.
Vocea îi tremură.
Mîinile la fel.

Îşi simte fiecare propoziţie
supusă unui test al întunericului.
Trebuie să se descurce singur,
fără ajutorul culorilor sau al luminii.

Un efort mult prea mare
pentru stelele din poemele sale,
pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminiţele, luna,
pentru peştii de culoarea argintului de sub apă,
ori pentru vulturul atît de tăcut din înaltul cerului.

Citeşte – de vreme ce e prea tîrziu să se oprească –
despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiştea-nverzită,
despre acoperişurile roşiatice gata de numărat în vale,
despre numerele nărăvaşe de pe tricourile unor jucători
sau necunoscutul despuiat ce stă în uşa-ntredeschisă.

Şi-ar dori să nu mai menţioneze – deşi nu are de ales –
toţi sfinţii de pe cupola catedralei,
fluturatul unei mîini de la fereastra unui tren,
lentilele microscopului, inelul ce aruncă o sclipire,
pînzele albe din cinematograf, oglinzile, albumul plin de chipuri.

Dar nemăsurată e bunătatea orbilor,
nelimitată le e îngăduinţa, mărinimia.
Ei ascultă, zîmbesc şi aplaudă.

Cîte unul chiar se apropie
cu o carte ţinută pe dos
cerînd un autograf de nevăzut.

*          *

Ziua a cincea, William Carlos Williams, "This Is Just To Say”

I have eaten
the plums
that were in
the icebox

and which
you were probably
saving
for breakfast

Forgive me
they were delicious
so sweet
and so cold

*          *

Și acum, pentru cei care au avut răbdare să citească și au ajuns aici (dar și pentru cei care au frunzărit și au ajuns tot aici), de ce sunt importante pentru mine prima și ultima poezie:

„This Is Just To Say” a lui William Carlos Williams, pe care am postat-o ultima, este poezia unui început de drum, poezia care m-a împins spre scris; prima dată am dat de ea acum șase ani la un fel de curs de limba engleză cu un profesor britanic care avea o metodă foarte relaxată și care ne-a dat drept temă să scriem fiecare o poezie similară. Nu știu dacă mai am varianta mea, nu era cine-știe-ce, dar colegii (și profesorul) au apreciat-o. A fost prima mea scriere. Și peste două zile, când îmi omoram timpul într-o cafenea, m-am trezit cu o dorință teribilă de a scrie iar. Și apoi iar.

În privința poeziei lui John Berryman, ea mi-a dat, cel puțin așa cred acum, titlul pentru următoarea mea carte.

(AV aprilie 2015)