joi, 30 aprilie 2015

Leapșa cu poezii pe Facebook

Săptămâna asta Facebook-ul a fost împânzit cu poezii (sau cel puțin așa s-a văzut pe wall-ul meu) dintr-o leapșă care s-a propagat și s-a multiplicat, fiecare lepșuit și-a pus cinci poezii preferate pe FB timp de cinci zile și a dat leapșa mai departe.

La provocarea lui Florin Iaru am pornit și eu să aleg cele cinci poezii, am scos un teanc de cărți de poezie din bibliotecă, am mai căutat și pe net, per total am citit sau recitit o mulțime de poezii și în fiecare zi m-am hotărât tot mai greu ce să aleg și să postez, cu regretul că am lăsat deoparte atâția poeți și atâtea poezii.

De fapt nu chiar în fiecare zi, pentru că pe prima și pe ultima le-am știut de la început, sunt două poezii care au avut, fiecare în felul ei, o influență mare-mare asupra mea. (detaliile la sfârșitul postării, pentru curioși).

Deci poeziile au fost:

Ziua întâi, John Berryman, „Cântece vis: 29” (traducere de Radu Vancu)

Zăcea cândva o chestie pe inima lui Henry
atât de grea, că de-ar fi avut o sută de ani
& peste, & plângând, fără somn, în tot timpu-ăla
Henry nu s-ar fi putut face bine.
Începe iar mereu în urechile lui Henry
mica tuse undeva, un miros, un clinchet.

Şi mai e un lucru pe care-l are în minte
ca un chip sienez grav de pe care o mie de ani
n-ar reuşi să şteargă reproşul profilat în tăcere. Oribil,
cu ochii deschişi, aşteaptă, orb.
Toate clopotele spun: prea târziu. Asta nu-i pentru lacrimi;
gândind.

Însă niciodată n-a curmat Henry, cum credea c-o să curme,
viaţa cuiva ca apoi s-o taie în bucăţi
şi să le ascundă unde puteau fi găsite.
Ştie: i-a numărat pe toţi, & nimeni nu lipseşte.
Deseori îi socoteşte, în zori, pe toţi.
Nimeni nu lipseşte niciodată.

*          *
Ziua a doua, Virgil Mazilescu, „coline verzi” (din vol. Va fi liniște va fi seară)

în stânga am cuvintele în dreapta puterea

să fie doar a mea să fie doar o târfă pieptănându-se
cu lungi mișcări la lumina stelelor să fie câteodată și mamă
„nu te gândi la amănunte dragule”

dar nu te mai gândi la amănunte dragule
nu te gândi nici la scheunatul inimii pe vreme de ploaie
nu te gândi la rotițele desprinse din mecanismul ancestral

și pleacă departe departe cât mielul este într-adevăr fiul mielului
departe printre coline verzi și gospodării în floare
pleacă și lasă-mă într-un urlet într-o pace fără margini

nu te gândi la scheunatul inimii pe vreme de ploaie
în stânga tu ai cuvintele în dreapta puterea

*          *
Ziua a treia, Konstantinos Kavafis (Constantine P. Cavafy), „Soarele de după amiază”

(am ales varianta pe care Lawrence Durrell a pus-o în notele de la finalul „tetralogiei Alexandria”, traducere liberă după Kavafis, apoi tradusă din engleză în română de Antoaneta Ralian)

Această mică încăpere, cît o cunosc de bine!
Acum au închiriat-o, ca și pe cea de alături
Pentru-ntreprinderi comerciale; întreaga casă
Au înghițit-o birourile de afaceri,
Companii, agenții de vapoare...

Ah, cît mi-e de familiară micuța încăpere!

Cîndva, aici lîngă ușă, era o canapea,
La picioarele ei, covorul turcesc,
Exact pe locul ăsta. Și acolo etajera
Cu două vaze galbene; la dreapta lor...
Nu! Stai puțin! În fața lor (Doamne, cum trece timpul!)
Dulapul ponosit și oglinda rotundă.
Și aici, în mijloc, masa,
La care se așeza și scria.
În jurul ei, trei scaune de pai.
Cîți ani trecut-au de atunci... Și-aici, lăngă fereastră,
Patul ce ne-a adăpostit atât de des iubirea.
Pe undeva mai viețuiesc poate
Acele lucruri vechi.

Da, lîngă fereastră, patul.
Soarele de după-amiază se cățăra în el.
Ne-am despărțit, la ora patru, într-o după-amiază;
Doar pentru-o săptămînă; era o după-amiază însorită,
Și niciodată nu aș fi crezut
Că șapte zile vor dura o viață-ntreagă.

*          *
Ziua a patra, Wislawa Szymborska, „Bunătatea orbilor” (traducere de Doru Cosmin Radu)

Poetul îşi citeşte versurile în faţa orbilor.
N-ar fi crezut că o să-i fie atît de greu.
Vocea îi tremură.
Mîinile la fel.
Îşi simte fiecare propoziţie
supusă unui test al întunericului.
Trebuie să se descurce singur,
fără ajutorul culorilor sau al luminii.
Un efort mult prea mare
pentru stelele din poemele sale,
pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminiţele, luna,
pentru peştii de culoarea argintului de sub apă,
ori pentru vulturul atît de tăcut din înaltul cerului.
Citeşte – de vreme ce e prea tîrziu să se oprească –
despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiştea-nverzită,
despre acoperişurile roşiatice gata de numărat în vale,
despre numerele nărăvaşe de pe tricourile unor jucători
sau necunoscutul despuiat ce stă în uşa-ntredeschisă.
Şi-ar dori să nu mai menţioneze – deşi nu are de ales –
toţi sfinţii de pe cupola catedralei,
fluturatul unei mîini de la fereastra unui tren,
lentilele microscopului, inelul ce aruncă o sclipire,
pînzele albe din cinematograf, oglinzile, albumul plin de chipuri.
Dar nemăsurată e bunătatea orbilor,
nelimitată le e îngăduinţa, mărinimia.
Ei ascultă, zîmbesc şi aplaudă.
Cîte unul chiar se apropie
cu o carte ţinută pe dos
cerînd un autograf de nevăzut.

*          *
Ziua a cincea, William Carlos Williams, "This Is Just To Say”
I have eaten
the plums
that were in
the icebox

and which
you were probably
saving
for breakfast

Forgive me
they were delicious
so sweet
and so cold

*          *
Și acum, pentru cei care au avut răbdare să citească și au ajuns aici (dar și pentru cei care au frunzărit și au ajuns tot aici), de ce sunt importante pentru mine prima și ultima poezie:
„This Is Just To Say” a lui William Carlos Williams, pe care am postat-o ultima, este poezia unui început de drum, poezia care m-a împins spre scris; prima dată am dat de ea acum șase ani la un fel de curs de limba engleză cu un profesor britanic care avea o metodă foarte relaxată și care ne-a dat drept temă să scriem fiecare o poezie similară. Nu știu dacă mai am varianta mea, nu era cine-știe-ce, dar colegii (și profesorul) au apreciat-o. A fost prima mea scriere. Și peste două zile, când îmi omoram timpul într-o cafenea, m-am trezit cu o dorință teribilă de a scrie iar. Și apoi iar.
În privința poeziei lui John Berryman, ea mi-a dat, cel puțin așa cred acum, titlul pentru următoarea mea carte.

(AV aprilie 2015)


5 comentarii:

  1. Eu nu prea cred că „am organ” pentru poezie, dar mi-am ales și eu poemele pe care le consider în „top five”. Toate sunt, însă, versuri ale unor muzicieni, cântate, cum ar veni, chiar dacă al cincilea nu a fost „performat” decât de mine în duș, pentru că eu l-am scris. Dacă nu vi se pare inoportun și tardiv, credeți că mai pot să le „expun”?
    Multă sănătate și tenacitate!
    T. Stemate

    RăspundețiȘtergere
  2. IL SUFFIT DE PASSER LE PONT — George Brassens

    Il suffit de passer le pont,
    C'est tout de suite l'aventure!
    Laisse-moi tenir ton jupon,
    J't'emmèn' visiter la nature!
    L'herbe est douce à Pâques fleuri's...
    Jetons mes sabots, tes galoches,
    Et, légers comme des cabris,
    Courons après les sons de cloches!
    Din din don! les matines sonnent
    En l'honneur de notre bonheur,
    Ding ding dong! faut l'dire à personne:
    J'ai graissé la patte au sonneur.

    Laisse-moi tenir ton jupon,
    Courons, guilleret, guillerette,
    Il suffit de passer le pont,
    Et c'est le royaum' des fleurettes...
    Entre tout's les bell's que voici,
    Je devin' cell' que tu préfères...
    C'est pas l'coqu'licot, Dieu merci!
    Ni l'coucou, mais la primevère.
    J'en vois un' blotti' sous les feuilles,
    Elle est en velours comm' tes jou's.
    Fais le guet pendant qu'je la cueille:
    "Je n'ai jamais aimé que vous!"

    Il suffit de trois petits bonds,
    C'est tout de suit' la tarantelle,
    Laisse-moi tenir ton jupon,
    J'saurai ménager tes dentelles...
    J'ai graissé la patte au berger
    Pour lui fair' jouer une aubade.
    Lors, ma mi', sans croire au danger,
    Faisons mille et une gambades,
    Ton pied frappe et frappe la mousse...
    Si l'chardon s'y pique dedans,
    Ne pleure pas, ma mi' qui souffre:
    Je te l'enlève avec les dents!

    On n'a plus rien à se cacher,
    On peut s'aimer comm' bon nous semble,
    Et tant mieux si c'est un péché:
    Nous irons en enfer ensemble!
    Il suffit de passer le pont,
    Laisse-moi tenir ton jupon!
    Il suffit de passer le pont,
    Laisse-moi tenir ton jupon!


    CÂND ERAM MITEL — Pavel Stratan
    Când eram mitel, tata mă bătea,
    Nu știu pentru ce, dar sora mă pisa și ea
    Parcă tot făceam ca lumea, peste tot dov’deam,
    Curățel era prin curte și la pui dădeam.
    Nu mai zic de răți, porci erau vreo trei
    Nu mai zic de vaca Floarea și vițelul ei,
    Rața o duceam la baltă, vaca la păduri,
    Nici de porci nu stam în lături, le fierbeam lături.

    De câte ori mă uit la cineva mitel,
    De-atâtea ori mi-aduc aminte... parcă-s “el”,
    Ș-așa de tare-aș vrea să fiu în locul lui,
    Dar înțeleg că-i prea târziu, și ce-a fost de-amu nu-i…
    Și-așa de tare-aș vrea să fiu în locul lui — măcar un ceas de vreme,
    Dar înțeleg că-i prea târziu și ce-a fost de-amu nu-i…

    Anii îmi cuprind vârsta tot mai greu,
    Când mă uit nu-mi vine-a crede că acesta-s eu,
    Cel care fugeam de-acasă la cireșii copți,
    Unde îmi făceam părinții să nu doarmă nopți.



    LOVERLY — Alan Jay Lerner

    All I want is a room somewhere,
    far away from the cold night air;
    with one enormous chair…
    Oh, wouldn`t that be loverly?

    Lots of choc`late for me to eat;
    lots of coal makin` lots of heat;
    warm face, warm hands, warm feet…
    Oh, wouldn`t it be loverly?...

    Oh, so loverly sittin`
    Absobloominlutely stil
    I would never budge till spring
    crept over me winder sill.

    Someone`s head restin` on my knee,
    warm and tender as he can be,
    who takes good care of me…
    Oh, wouldn`t it be loverly?
    Loverly! Loverly!

    RăspundețiȘtergere
  3. NO SOY DE AQUI — Facundo Cabral

    Me gusta el sol y la mujer quando llora,
    Las golondrinas y las malas senoras,
    Abrir balcones y abrir las ventanas,
    Y las muchachas en abril.

    Me gusta el vino tanto como las flores,
    Y los amantes, pero no los senores,
    Me encanta ser amiga de los ladrones,
    Y las canciones en frances.

    No soy de aqui, ni soy de alla,
    No tengo edad, ni porvenir,
    Y ser feliz es mi color
    De identidad.

    Me gusta estar tirada siempre en la arena,
    Y en bicicleta perseguir la Madlena,
    Y todo el tiempo para ver las estrellas
    Con la Maria en el trigal.

    (varianta cântată de Chavela Vargas)


    ZIUA BRADULUI DE NOAPTE — Dorin Liviu Zaharia

    Cartea s-a deschis la primul rând,
    erai mâzgălit și puțin tuns.
    De formă — hazliu,
    și trist — în fond…

    Bună dimineața, brad ascuns
    dup-atâta pădure și gând;
    am pus piua și nu ne-am mai plâns.
    Îți vom șterge bruma în curând.

    În aceeași scorbură am pătruns,
    eram dulci și-aveam un aer frond.
    N-am fost niciodată vulpi de-ajuns…

    Pâinea ultimului vagabond —
    cu dulceață de noroc am uns.
    Ne-am vopsit și sufletul în blond
    după ce de-o vârstă am ajuns.

    Cer și lut ne cheamă mai afund.
    Ne-am trezit și mâna ne-am întins,
    vom fi brazi sau păsări în curând,
    dar focul e molcom și-aproape stins.

    Jar la vad de râu — o stea-i pe prund…
    Noapte bună, fată de brad nins!
    A fost ziua ta și-am să te-ascund
    în tăcerea care m-a surprins.




    Le-am trimis separat pentru că nu „încăpeau”. Mulțumesc! Și:
    Multă sănătate și tenacitate!
    Cu respect și admirație,
    T. Stemate


    RăspundețiȘtergere
  4. A, și am glumit când am zis că am un cântec făcut de mine, nu mă duce capul la așa ceva....

    RăspundețiȘtergere