A Christmas Story

I must say from the beginning that I am the kind of person who loses things. All kinds of things. I started as a child: dolls, sandwiches and chocolates, backpacks full of books, hats and scarves, gloves, all disappeared, to the bewilderment and desperation of my parents. When I grew up I continued to lose old and new clothes, books, shoes (yes, if Cindarella's story hadn't already been written, it would have had to be written for me), handbags and wallets, documents of all kinds.

I've often wondered what happened with the things I lost. 

I tried to imagine another girl wearing my cap with reindeers or finding the solution to the equation with two unknowns that remained unsolved in the notebook forgotten on the bus. In some cases I found out, like the time I lost my wallet and a few days later I noticed that someone had bought ten lawnmowers with my credit card.

I recently saw, on the last page of a magazine, a small ad inviting readers to spend a day in "the Valley of Lost Objects." At first, I thought it was a joke or an offer for a vacation, so I didn't pay much attention. A few days later, when I was about to throw away the magazine, I noticed the address written in small italics, slightly blurred by some coffee stains.

It was a small street in my neighborhood and this aroused my curiosity. So one morning I stopped there. It looked like an ordinary place that I had passed alongside many times without noticing. I hesitated for a while in front of the door, but eventually I turned the doorknob and entered. I thought I would find someone to shed some light on this mystery. But nobody was waiting for me inside, so I went along a dim corridor, then another one, I moved half-heartedly through dark and increasingly-frozen halls, I went down and climbed up narrow stairs, wondering whether I had written the wrong address and gotten lost. In the end I arrived at another door and read the note on it: "the Valley of Lost Objects." There were also some pretty long and unclear instructions, saying that visitors could choose what they want from the valley. Something lost or something they dreamt about.

I had no patience to read to the end and I opened the door. I blinked at the light outside, where the December sun was enfolding everything in a white, cold mist. I took some hesitant steps, passing alongside mountains of buttons of all sizes and colors. As I continued, I left behind forests of umbrellas, hills of unmatched earrings, bracelets and rings of all kinds, other heaps with various nuts and bolts, nails, pens and pencils. There were many other items that you would never even know that you had lost.

Then I arrived at a place where several alleys met and I no longer knew which way to take. There were narrow paths lined with piles of shoes, some mismatched, some new and beautiful, put in boxes. I could have stopped to pick some, but curiosity urged me on, so I took a perpendicular path and came upon a place filled with bicycles. Farther ahead I saw plains full of cars, some old, worn or broken, some new luring you with bright paint silver chrome. I went down a random alley and I found myself in a huge meadow, crossed by long rows of shelves with books in all languages. Literature and manuals, diaries, cookbooks, atlases.

I went on farther, among every kind of things you could imagine, things long forgotten or missing, new things that you wouldn't even know had been invented. There was a blank silence in the valley of lost objects and I could only hear the echo of my footsteps. If they had a voice, none of these objects would have been here. But here they stood in piles or stacked on shelves, along the alleys, silently waiting to be picked by someone, sometime. To get back into the wide world, to resume a natural existence with people and for them. Because once the things are lost, they cease to belong to anyone.

Eventually I started going slower and slower, weary of my solitude among so many objects. I had already seen things that I wanted, which I could have taken and left. But something prevented me from doing this and I kept going along different alleys, among things that interested me less and less. Only later did I realize that I wanted to meet someone; it seemed strange and unearthly to be alone in such a place. Maybe somebody else is wandering here like me, I thought. So I went up on a stack of wood neatly arranged to be put on a fire and I looked into the distance. And I flinched, because I saw something red moving in an out-of-the-way alley. I went down quickly and rushed in that direction, but had to stop at every crossroad, unsure which way to take. I later found a tall ladder against a wall, I climbed up and, from there, again I saw the red silhouette. It seemed to be an old man in a red frock and a red hanging cap with a white tassel. He had a large bag in which he was stuffing all kinds of things from the alleys.

Hey! I cried, it's Santa! It's Santa Claus!

I started again to run after him, but no matter how I tried, he was always faster than me. I could not get to him.

But I was happy, so happy, because I had found the answer to my question and I was not sorry any more for all the things I had lost over time. They were in good hands.

Before leaving the valley, from a stack of clothes, I took a small cap with reindeers that reminded me of the one I had lost years ago. And while I was rushing to the exit, I smiled at the thought that in a few days Christmas would be here.

And Santa Claus, too.

(AV - december 2015)

 For the Romanian version here

Poveste de Crăciun

Trebuie să spun de la început că sunt genul de persoană care pierde lucruri. Orice fel de lucruri. Am început de mică: păpuși, sandvișuri și ciocolate, ghiozdane cu cărți, căciuli și fulare, mănuși, toate dispăreau fără urmă spre nedumerirea și disperarea părinților. Când am crescut am continuat să pierd haine vechi și noi, cărți, pantofi (dacă Cenușăreasa n-ar fi deja scrisă, ar fi trebuit să fie scrisă pentru mine), genți și portofele, acte de tot felul.

M-am întrebat adesea ce se întâmplă cu lucrurile pierdute. Am încercat să-mi imaginez o altă fetiță purtând căciulița mea cu reni sau găsind soluția la ecuația cu două necunoscute rămasă nerezolvată în caietul uitat în autobuz. În unele cazuri am aflat, ca atunci când am pierdut portofelul și, peste câteva zile, am constatat că cineva și-a cumpărat zece mașini de tuns iarba cu cardul meu.

De curând am văzut pe ultima pagină a unei reviste un mic anunț care invita cititorii să petreacă o zi în „Valea obiectelor pierdute”. Întâi am crezut că e o glumă sau poate o ofertă de vacanță, așa că nu i-am dat atenție. Abia peste câteva zile, când mă pregăteam să arunc revista, am remarcat adresa scrisă cu litere italice, puțin neclare din cauza petei de cafea de deasupra.

Era pe o stradă mică la mine în cartier și asta mi-a stârnit curiozitatea, așa că într-o dimineață m-am oprit acolo. Părea un loc obișnuit, pe lângă care trecusem de atâtea ori fără să-l observ. Am ezitat un timp în fața ușii, dar în final apoi am apăsat pe clanță și am intrat. Credeam că înăuntru o să fie cineva care să-mi lămurească misterul. Însă nu mă aștepta nimeni. Am dat doar de un hol întunecos, apoi altul, am înaintat prin semi-întuneric pe culoare din ce în ce mai îngheţate, am coborât și urcat scări înguste, întrebându-mă dacă nu cumva am notat greșit adresa și rătăcesc aiurea. Într-un târziu am ajuns în fața unei uși pe care scria: „Valea obiectelor pierdute”. Erau și niște instrucțiuni cam lungi și neclare, care spuneau că fiecare poate alege ce vrea. Ceva ce au pierdut sau ceva ce au visat.

N-am avut răbdare să le citesc până la capăt și am deschis ușa. Am clipit de la lumina de afară, unde soarele de decembrie albea totul cu străluciri reci. Mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc și am înaintat cu paşi şovăitori. Am trecut de munţii de nasturi de toate mărimile şi culorile, am lăsat în urmă pădurile de umbrele, dealurile de cercei desprecheaţi, inele, brăţări de tot felul. Alţi munţi cu felurite şuruburi şi piuliţe, cuie, pixuri şi creioane. Și alte obiecte de care nici nu-ți dai seama vreodată că le-ai pierdut.

Apoi drumurile s-au ramificat și eu nu mai știam pe unde s-o iau. În față poteci înguste, mărginite de mormane de pantofi, unii desperecheaţi, alţii noi şi frumoşi, aşezaţi în cutii. Aș fi putut să mă opresc și să aleg ceva, dar curiozitatea mă îndemna mai departe, așa că am luat-o pe o potecă perpendiculară şi am ajuns într-un loc plin cu biciclete. Mai încolo se vedeau câmpuri întregi cu maşini, unele vechi, uzate sau accidentate, altele noi, care te ademeneau cu vopseaua strălucitoare şi cromurile argintii.

Am mers pe o alee la întâmplare şi am nimerit într-o poiană imensă, brăzdată de șiruri lungi de rafturi cu cărţi în toate limbile. Cărţi de literatură, manuale, agende, cărţi de bucate, atlase.

Am mers mai departe, tot mai departe, printre toate lucrurile pe care ţi le puteai imagina, lucruri uitate sau dispărute de mult, lucruri noi de care nici nu ştiam că s-au inventat. Era o linişte deplină în valea obiectelor pierdute, nu se auzea decât ecoul paşilor mei. Dacă ar fi avut voce, toate obiectele astea nu ar fi ajuns aici. Dar aşa stăteau în mormane sau pe rafturi, pe marginea străzilor, stăteau în tăcere aşteptând să le aleagă cineva, cândva. Să ajungă din nou în lumea largă, să-şi reia existenţa firească alături de oameni şi pentru ei. Fiindcă lucrurile odată pierdute, au încetat să mai fie ale cuiva.

Treptat am început să merg tot mai încet, apăsată de singurătatea mea printre atâtea obiecte. Văzusem deja lucruri pe care le dorisem sau le doream încă, pe care aș fi putut să le iau și să plec. Dar ceva mă împiedica să fac asta și continuam să merg pe alte și alte alei, printre lucruri care mă interesau tot mai puțin. Abia într-un târziu mi-am dat seama că doream să întâlnesc pe cineva, mi se părea straniu să fiu singură într-un asemenea loc. Poate mai sunt oameni care rătăcesc pe aici la fel ca mine, m-am gândit. M-am suit atunci pe o stivă de lemne rânduite frumos pentru a fi puse pe foc și m-am uitat în zare. Și am tresărit, fiindcă mi s-a părut că văd ceva roșu mișcându-se pe o alee îndepărtată. Am coborât repede și am luat-o la goană în direcția aceea, dar la fiecare bifurcare de alei mă opream, neștiind pe unde s-o iau. Am găsit mai încolo o scară înaltă rezemată de un zid, m-am suit pe ea și, de acolo, am văzut iar silueta roșie. Avea o haină largă și o căciulă roșie cu ciucure alb. Și un sac mare în care îndesa tot felul de lucruri pe care le aduna de pe marginea aleilor.

Hei! Am strigat, e Moș Crăciun! E Moș Crăciun!

Am vrut să alerg după el, dar, oricât am încercat, n-am reușit să-l ajung. Mergea mereu mai repede ca mine.

Dar eram bucuroasă, foarte bucuroasă. Aflasem răspunsul la întrebarea mea și nu-mi mai părea rău de toate lucrurile pe care le pierdusem de-a lungul timpului. Erau pe mâini bune.

Înainte să plec, am luat dintr-un morman de haine de la marginea unei alei o căciuliță cu reni care semăna puțin cu cea pierdută de mine cu ani în urmă. Și, în timp ce mă grăbeam spre ieșire, am zâmbit la gândul că în câteva zile vine Crăciunul.

Și Moș Crăciun.

(AV -  decembrie 2015, povestire prelucrată pentru o petrecere de Crăciun)

versiunea în limba engleză aici